Cum se evaluează riscul conform ISO 12100 – analiza formulei riscului și a metodelor

Numărul accidentelor de muncă mortale în țările UE a fost de 3 298 în 2023, ceea ce reprezintă aprox. 0,1% din totalul accidentelor raportate. Comparativ cu 2013, această valoare a scăzut cu aprox. 110 (de la 3 408), deși față de 2022 s-a înregistrat o creștere minimă (+12 cazuri). Per ansamblu, la 100 000 de lucrători revin în medie 1,63 victime mortale pe an – în pofida progreselor în domeniul securității și sănătății în muncă, accidentele mortale continuă să apară, în special în legătură cu operarea mașinilor și a echipamentelor, ceea ce impune măsuri preventive permanente.

Cum se evaluează riscul conform ISO 12100: Evaluarea riscului este un element esențial pentru asigurarea siguranței mașinilor și a posturilor de lucru. Potrivit Organizației Internaționale de Standardizare, standardul de bază în acest domeniu este ISO 12100:2010 („Siguranța mașinilor – Principii generale de proiectare – Evaluarea riscului și reducerea riscului”), care definește conceptele fundamentale și procesul de identificare a pericolelor și de estimare a riscului. La rândul său, ISO/TR 14121-2 este un raport tehnic (Technical Report) ce include recomandări practice și exemple de metode de evaluare a riscului pentru mașini, în conformitate cu ISO 12100. În acest material „desfacem” formula riscului din ISO 12100 – discutăm fiecare componentă – și analizăm cum iau în considerare (sau simplifică) acești factori metodele prezentate în ISO/TR 14121-2. Prezentăm, de asemenea, diferențe importante între abordările celor două documente, ilustrate prin date statistice și concluzii din practică.

Cum se evaluează riscul conform ISO 12100: Formula riscului conform ISO 12100 (componentele riscului)

Standardul ISO 12100 definește riscul ca o combinație între probabilitatea producerii unei vătămări și gravitatea (severitatea) acesteia. Cu alte cuvinte, riscul asociat unui anumit pericol depinde, pe de o parte, de gravitatea posibilului traumatism sau a prejudiciului, iar pe de altă parte – de probabilitatea ca o astfel de vătămare să se producă. Această definiție generală poate fi detaliată, descompunând „probabilitatea producerii unei vătămări” în factori mai concreți. Conform ISO 12100, această probabilitate include patru elemente: frecvența și durata expunerii (F), probabilitatea apariției unui eveniment periculos (P1), posibilitatea de evitare sau limitare a vătămării (A) și, după caz, o durată specifică a expunerii (T), dacă nu este inclusă în frecvență. În practică, durata este adesea combinată cu frecvența expunerii, fiind tratate împreună ca un singur factor. Mai jos descriem fiecare dintre aceste elemente ale riscului conform standardului și literaturii de specialitate aferente:

• Gravitatea vătămării (S, severity) – severitatea estimată a consecințelor unui accident sau ale unui pericol. Se stabilește luând în calcul cel mai grav efect posibil asupra sănătății: de la leziuni minore (reversibile) până la vătămări corporale grave, ireversibile sau deces. Categoriile de gravitate pot fi definite descriptiv (de ex. S1 – leziune ușoară, S2 – vătămare gravă, permanentă sau deces). Cu cât severitatea potențială a consecințelor este mai mare, cu atât riscul este mai ridicat – chiar și la o probabilitate mică, un accident grav poate impune măsuri preventive.
• Frecvența și durata expunerii (F, frequency of exposure) – cât de des și pentru cât timp este expusă o persoană la un anumit pericol. Prezența mai frecventă și mai îndelungată în zona periculoasă crește șansa producerii unui accident. De exemplu, F1 poate însemna expunere rară sau de scurtă durată, iar F2 – expunere frecventă sau continuă/de lungă durată. În evaluările de risc se folosește, de pildă, o scară de la „foarte rar” la „continuu” – adesea cu un prag cantitativ (de ex. de câteva ori pe oră, zilnic, lunar, anual etc.). La nevoie se ia în considerare și T (durata expunerii) – de exemplu, o ședere continuă îndelungată în zona de pericol este mai riscantă decât o intrare scurtă, ocazională, chiar la aceeași frecvență.
• Probabilitatea producerii unui eveniment periculos (P1, probability of occurrence) – estimează cât de probabilă este apariția unui eveniment periculos concret care duce la vătămare, ținând cont de condițiile de funcționare ale mașinii. Include, între altele, fiabilitatea mașinii și a componentelor sale, probabilitatea unei deteriorări sau defecțiuni care conduce la o situație periculoasă, precum și posibilitatea unei erori umane care declanșează evenimentul. Adesea se exprimă calitativ, de exemplu ca foarte probabil, posibil, puțin probabil, neglijabil etc. De pildă, într-o scară cu cinci trepte: 1 – neglijabil (practic nu se întâmplă), 3 – posibil, 5 – probabilitate foarte ridicată. Cu cât pot apărea mai des situații de avarie sau periculoase (de ex. defecțiuni frecvente, lipsa protecțiilor, erori ridicate ale operatorilor), cu atât factorul P1 este mai mare.
• Posibilitatea de evitare sau limitare a vătămării (A, cunoscută și ca P sau Q) – indică în ce măsură persoana expusă are șansa să evite accidentul sau să-i minimizeze consecințele, după ce evenimentul periculos s-a produs deja. Cu alte cuvinte: dacă hazardul (pericolul) se materializează, poate lucrătorul să evite rănirea (de ex. să se retragă rapid, să oprească mașina, să se adăpostească) sau pot mijloacele de protecție să limiteze efectele (de ex. o cortină de siguranță oprește mașina înainte să apară o vătămare gravă). Categoria A este uneori stabilită binar: de ex. A1 (P1) – evitabil (în condiții favorabile operatorul are timp să reacționeze, să se retragă sau vătămarea va fi minoră), A2 (P2) – aproape imposibil de evitat (evenimentul este brusc, inevitabil sau nu există posibilitate fizică de retragere). Dacă posibilitatea de evitare este nulă (de ex. la o explozie, la o antrenare bruscă de către o mașină cu viteză mare), riscul este semnificativ mai mare decât într-o situație în care operatorul poate observa pericolul și se poate retrage.

Merită subliniat că ISO 12100 nu impune scări concrete sau valori numerice pentru parametrii de mai sus – cere doar ca, în evaluarea riscului, să fie luate în considerare cel puțin cele patru aspecte (S, F, P1, A) și, pe baza lor, să se estimeze nivelul de risc. Standardul le lasă proiectanților libertatea de a alege metodele, astfel încât să le adapteze la specificul mașinii, cu condiția ca evaluarea să fie sistematică și să includă toți factorii relevanți. Riscul R poate fi, așadar, exprimat ca o anumită funcție: R = f(S, F, P1, A). În cazurile simple, acest lucru este modelat calitativ (de ex. descriptiv sau tabelar), iar în unele metode – și pe bază de punctaj (numeric), prin atribuirea de ranguri/numere factorilor individuali și însumarea ori înmulțirea lor (despre care mai jos).

În treacăt, merită observat că standardul ISO 12100:2010 a consolidat standarde anterioare (EN ISO 12100-1, 12100-2 și ISO 14121-1) fără modificări substanțiale de fond în ceea ce privește abordarea evaluării riscului. Asta înseamnă că factorii de risc descriși mai sus și procesul de analiză a pericolelor, în esență, nu s-au schimbat – au căpătat doar o formă mai clară într-o singură normă armonizată. Totuși, ISO 12100 nu oferă o rețetă gata făcută despre cum să calculezi sau să clasifici exact riscul – de aici a apărut nevoia unor îndrumări suplimentare, care să ilustreze diferite metode de estimare a riscului ce îndeplinesc cerințele standardului. Astfel de indicații conține ISO/TR 14121-2:2007/2012, care reprezintă un set de instrumente și exemple, din care pot alege persoanele ce evaluează riscul mașinilor.

Metode de evaluare a riscului în ISO/TR 14121-2

Raportul tehnic ISO/TR 14121-2 prezintă o varietate de metode și instrumente pentru estimarea riscului la mașini, în conformitate cu abordarea ISO 12100. Printre acestea sunt descrise, între altele, metoda pe puncte (aditivă/multiplicativă), matricea de risc, diagrama (graful) de risc și metodele hibride care combină caracteristici din mai multe abordări. Mai jos sunt discutate aceste metode, cu indicarea modului în care iau în considerare (sau simplifică) factorii de risc descriși anterior.

Metoda punctelor (aditivă sau multiplicativă)

Una dintre metodele prezentate este abordarea pe puncte, în care tuturor elementelor de risc li se atribuie valori numerice, iar apoi acestea se adună sau se înmulțesc pentru a obține un indicator de risc rezultat. De exemplu, se pot defini scale de punctaj pentru S (de p. ex. 1 până la 4 în funcție de gravitate), pentru F (frecvența expunerii), pentru P1 (probabilitatea evenimentului) etc., iar apoi se poate calcula R = S + F + P1 + A (adunare) sau R = S * F * P1 * A (înmulțire).

În practică se folosește adesea o formulă mixtă, de pildă prin adunarea unor factori și înmulțirea altora, pentru a reflecta corect ponderea lor. De exemplu, în ghidurile japoneze (citate de ISO/TR 14121-2) se sugera adunarea S + (F + P1) – adică gravitatea plus evaluarea combinată a expunerii și a probabilității evenimentului. Metoda aceasta permite includerea tuturor elementelor relevante în calcul și oferă un rezultat cantitativ, care poate fi comparat între diferite pericole.

Avantaje: Permite sistematizarea evaluării – fiecare criteriu este analizat separat, ceea ce reduce riscul de a omite un anumit aspect. Rezultatul numeric permite compararea riscurilor între mașini sau scenarii diferite, pe o scară unitară.

Provocări: Stabilirea ponderilor și a scalei de punctaj poate fi subiectivă – de exemplu, dacă „frecvent” înseamnă 3 puncte sau 4, cum se rescalează înmulțirea astfel încât valorile să fie coerente – și poate necesita calibrare. Rezultatul numeric în sine poate fi dificil de interpretat fără definirea pragurilor de acceptabilitate (de pildă, ce înseamnă 15 puncte – este „risc ridicat” care necesită acțiune sau mediu?). De aceea, se creează adesea o tabelă de evaluare sau o legendă care transformă suma punctelor în categorii calitative de risc (de ex. 0–3 pct = risc scăzut, 4–7 = mediu, >8 = ridicat – acesta este doar un exemplu). Modul de agregare influențează și el rezultatul: înmulțirea face ca o valoare foarte mică a unuia dintre factori să poată reduce puternic rezultatul (ceea ce poate fi de dorit, de exemplu o probabilitate neglijabilă a evenimentului va reduce riscul aproape la zero chiar și la o gravitate mare), în timp ce adunarea asigură că fiecare factor contribuie la risc (de exemplu, la o sumă, chiar și o șansă minimă a evenimentului, cu consecințe catastrofale, va da un rezultat nenul). Alegerea între sumă și produs ar trebui, așadar, să reflecte filosofia evaluării – dacă considerăm că un eveniment foarte rar cu efect tragic reprezintă totuși un risc care necesită control (adunarea va da un rezultat nenul) sau că poate fi practic neglijat (produsul va da un rezultat apropiat de zero). ISO/TR 14121-2 prezintă ambele abordări ca instrumente opționale.

Matricea de risc (matrice de risc)

Matricea de risc este un instrument foarte răspândit, descris de asemenea în ISO/TR 14121-2. Matricea este un tabel bidimensional, în care pe o axă se reprezintă gravitatea consecințelor (S), iar pe cealaltă probabilitatea generală de apariție a vătămării (P). Celulele tabelului – combinații ale nivelului S și ale nivelului P – sunt atribuite unor categorii de risc (de ex. scăzut, mediu, ridicat), adesea marcate prin culori (verde, galben, roșu) pentru claritate. De exemplu, o scară în patru trepte a gravității (de la leziune ușoară până la deces) și o scară în cinci trepte a probabilității (de la foarte rar la frecvent) creează o matrice 4×5, ca în exemplul de mai jos preluat din practică (culorile indică nivelul de risc – verde: acceptabil, roșu: ridicat).

În matricea ipotetică de mai sus (4×5) se vede, de exemplu, că o combinație de probabilitate medie (C) și consecință mortală (4) conduce la o evaluare de Risc ridicat. Acest tip de matrice este folosit în primul rând pentru vizualizarea riscului – se poate observa rapid care pericole se încadrează în zona roșie (inacceptabile, care necesită măsuri) și care în zona verde (acceptabile).

Avantajele matricei: Este simplă și ușor de înțeles – seamănă cu un „semafor” (verde–galben–roșu), inteligibil chiar și pentru persoane fără pregătire tehnică. Acest lucru facilitează comunicarea riscului către management sau către lucrători – se vede imediat unde sunt cele mai mari pericole. Matricea permite și o clasificare rapidă a priorităților: se poate stabili care riscuri sunt scăzute (și eventual pot fi tolerate) și care sunt ridicate și necesită reducere imediată.

Dezavantaje și simplificări: Matricea de risc, inevitabil, simplifică analiza, deoarece comprimă toți factorii F, P1, A într-o singură axă – „probabilitatea”. Estimarea acestei probabilități devine rezultatul unei aprecieri subiective a frecvenței, a posibilității de producere a evenimentului și a posibilității de evitare. Prin urmare, evaluatori diferiți pot interpreta diferit, de exemplu, ce înseamnă „puțin probabil” – de aici faptul că rezultatele nu sunt întotdeauna pe deplin repetabile. Standardizarea categoriilor în cadrul companiei (de ex. definiții precise pentru ce înseamnă B: puțin probabil – de ex. „<1 eveniment la 10 ani”) poate reduce caracterul discreționar, însă o anumită subiectivitate rămâne întotdeauna. Un alt minus este rezoluția limitată: matricea grupează riscul în intervale destul de largi. Două pericole diferite pot primi aceeași evaluare (de ex. risc mediu), deși unul se află la limita inferioară a categoriei, iar celălalt la limita superioară. Matricea nu evidențiază aceste diferențe – pentru analize mai detaliate sau pentru ierarhizarea unui număr mare de riscuri, această metodă poate fi prea generală.

În pofida limitărilor de mai sus, matricile sunt foarte populare, inclusiv în afara industriei mașinilor (de ex. în securitatea și sănătatea în muncă în general, în proiecte, în finanțe), datorită simplității. ISO/TR 14121-2 recomandă utilizarea lor cu prudență, având grijă ca categoriile să fie definite clar și, la nevoie, să fie detaliate atunci când sunt necesare mai multe informații. Merită subliniat că standardul ISO 12100 nu se opune utilizării matricilor, cu condiția să ne amintim că, în spiritul standardului, înainte de a clasifica riscul în matrice trebuie să analizăm toți cei patru factori (S, F, P1, A). Cu alte cuvinte, deși matricea operează explicit doar cu două dimensiuni (S și P general), analiza calitativă ar trebui să preceadă completarea matricei – astfel încât să evaluăm, de exemplu, dacă un nivel scăzut al lui P rezultă dintr-o expunere redusă sau, poate, dintr-o posibilitate ridicată de evitare etc.

Graficul de risc (risk graph)

Graficul de risc este o metodă grafică ce prezintă procesul de evaluare a riscului ca un arbore decizional sau ca o schemă logică. Este utilizat, printre altele, în standardele privind siguranța sistemelor de comandă (de ex. EN ISO 13849-1, IEC 62061), pentru a determina nivelul necesar de protecție (PL sau SIL) pe baza estimării riscului. Graficul se bazează pe răspunsuri secvențiale la întrebări legate de factorii de risc: de regulă Severitatea (S), Frecvența/expunerea (F), Posibilitatea de evitare (A/P) – adesea sub forma unor alegeri binare (de ex. S1 sau S2? F1 sau F2? P1 sau P2?), ceea ce conduce utilizatorul, pe ramurile arborelui, către rezultatul final.

De exemplu, o schemă simplificată (inspirată de ISO 13849-1) funcționează astfel: dacă S este ușoară (S1) mergi la stânga, dacă este gravă (S2) – la dreapta; apoi urmează întrebarea despre F: rar/scurt (F1) sau des/lung (F2); apoi despre P (Avoidance): dacă posibilitatea de evitare este P1 (posibilă) sau P2 (imposibilă). La final, în funcție de traseul parcurs (combinația S, F, P), se atribuie un anumit nivel de risc sau, direct, nivelul de protecție necesar (de ex. PLr a, b, c… pentru sistemele de comandă).

Avantaje: Graficele de risc oferă o procedură structurată și repetabilă – punând aceleași întrebări în aceeași ordine, reducem caracterul discreționar (de ex. doi ingineri care răspund „da/nu” la întrebări identice ajung, de regulă, la același rezultat). Metoda este și rapidă pentru utilizatorii cu experiență și se concentrează pe factorii-cheie, fără a fragmenta excesiv scala. Funcționează excelent în aplicații specifice, de ex. în evaluarea riscului asociat cu funcțiile de siguranță (ca în ISO 13849-1) – acolo unde pericolele sunt tipice, iar obiectivul este alegerea nivelului adecvat de protecție tehnică.

Limitări: Graficul (mai ales cel cu categorii binare) este destul de grosier. De exemplu, acceptarea a doar două niveluri pentru S (ușor vs. grav) omite scenariile „intermediare” – uneori este suficient (când contează în principal distincția: este posibil decesul sau nu), dar alteori poate fi o simplificare prea mare. Similar, F1/F2 și P1/P2 reprezintă un minim de categorii; în realitate există adesea mai multe nuanțe. Graficele sunt, de regulă, și specializate – o schemă creată pentru o anumită normă/industrie poate să nu se potrivească alteia. În plus, graficul de risc nu ia în calcul explicit factorul P1 (probabilitatea producerii evenimentului) într-un pas separat – de multe ori se presupune un scenariu tipic, cu o probabilitate tipică pentru aplicația respectivă. Cu alte cuvinte, graficul pune accent pe frecvența expunerii și pe posibilitatea de evitare, tratând producerea evenimentului ca fiind, într-un fel, inerentă realității (de exemplu, în ISO 13849 s-a adoptat conservator ipoteza că evenimentul se poate produce întotdeauna dacă omul este expus – de aici lipsa unei ramuri separate care să întrebe „este probabilă defecțiunea?”). Acest lucru simplifică analiza (mai puține întrebări), dar implică o anumită abordare conservatoare: riscul poate rezulta ridicat chiar dacă mașina este foarte fiabilă, pentru că nu se întreabă despre asta. În practică, dacă avem date despre o probabilitate foarte mică a evenimentului (de exemplu, o defecțiune o dată la un milion de ore), graficul de risc nu va valorifica acest fapt – ar trebui folosite mai degrabă metode cu punctaj, pentru a include numeric acest factor P1.

ISO/TR 14121-2 prezintă graficele de risc ca una dintre metode, oferind exemple din norme înrudite. Aplicând această metodă, trebuie înțelese ipotezele și simplificările ei – funcționează excelent pentru verificarea cerințelor de siguranță (de exemplu, cât de mare trebuie să fie PL/SIL pentru o protecție) și pentru clasificarea inițială a riscului, însă, în evaluarea generală a riscului unei mașini, poate fi completată cu alte analize, dacă, de pildă, rata de defectare a mașinii este atipică.

Metode hibride (combinate)

Metodele hibride reprezintă o încercare de a combina avantajele abordării cu punctaj și ale celei grafice. Un exemplu de astfel de abordare este prezentat în ISO/TR 14121-2 și este preluat din norma IEC 62061 (privind siguranța sistemelor de comandă). În linii mari, o metodă hibridă poate, de exemplu, să însumeze o parte dintre factori pentru a obține o „clasă de probabilitate”, iar apoi să o raporteze la severitate, după modelul unei matrice sau al unui grafic. Așa se întâmplă, de pildă, în IEC 62061: se evaluează pe rând Fr (frequency), Pr (probability of occurrence), Av (avoidance) – fiecăruia i se atribuie valori 1–5, acestea se însumează într-o anumită clasă de risc CL (uneori această sumă este numită clasă de probabilitate). Apoi, pe o grilă bidimensională (similară unei matrice), nivelul CL obținut se intersectează cu categoria de severitate S, pentru a atribui SIL-ul necesar nivelului de protecție. În acest fel, metoda hibridă combină estimarea cantitativă a componentelor (ca în abordarea cu punctaj) cu un rezultat calitativ ușor de interpretat (ca în matrice/grafic).

Avantajul acestei soluții este un nivel mai mare de detaliu în evaluarea probabilității (componentele Fr, Pr, Av sunt analizate separat), păstrând în același timp o prezentare simplă a rezultatului final prin categorii. O astfel de metodă este utilizată, de exemplu, de norma ISO 13849, unde răspunsurile la întrebările S, F, P (evitare) conduc la Performance Level (PLr) cerut pentru sistemul de siguranță – se poate interpreta ca o scară în cinci trepte a riscului rezidual, care trebuie atinsă prin măsuri adecvate. Important este că, acolo, nivelurile de risc sunt legate direct de fiabilitatea cerută a măsurilor de protecție (PL a – e). Este un concept interesant: risc ridicat → trebuie aplicat un sistem de protecție foarte fiabil (PL e), risc scăzut → este suficientă o măsură mai puțin complexă (PL a).

Metodele hibride sunt folosite frecvent în evaluarea riscului asociat sistemelor de comandă ale mașinilor, însă ideea lor poate fi adaptată mai larg – oferă posibilitatea unei evaluări cantitative a reducerii riscului prin măsuri concrete. De exemplu, dacă inițial riscul impunea PL d (ceea ce corespundea unui anumit nivel al probabilității evenimentului), iar noi aplicăm o protecție care îndeplinește doar PL c, atunci știm că riscul va scădea cu un anumit număr de „niveluri” – totuși, nu până la zero, deci poate necesita acțiuni suplimentare. Asta ne conduce la un alt aspect important: evaluarea riscului și diferențele de abordare privind criteriile de acceptabilitate.

Cum să evaluezi riscul conform ISO 12100: comparația abordărilor și concluzii

ISO 12100 vs ISO/TR 14121-2 – rolul normei față de ghidaj. Diferența de bază dintre ISO 12100 și ISO/TR 14121-2 ține de natura lor: ISO 12100 este o normă cu cerințe (normativă) – stabilește ce trebuie făcut (să se efectueze analiza pericolelor, să se estimeze riscul luând în considerare S, F, P1, A etc., iar apoi să se reducă riscul), în timp ce ISO/TR 14121-2 este un document tehnic cu îndrumări – arată cum se poate face acest lucru, prin exemple. Norma 12100 oferă multă libertate, iar raportul 14121-2 pune la dispoziție instrumente care ajută la îndeplinirea cerințelor normei. Nu există contradicție aici – mai degrabă o completare. În practică, multe organizații își dezvoltă propriile proceduri de evaluare a riscului pe baza acestor îndrumări, adaptate la specificul mașinilor lor și la nivelul de risc acceptabil.

Luarea în considerare a factorilor de risc. ISO 12100 indică fără echivoc că orice evaluare a riscului trebuie să țină cont de două componente: gravitatea vătămărilor (S) și probabilitatea apariției lor (P), iar probabilitatea trebuie să includă cel puțin expunerea, șansa producerii evenimentului și posibilitatea de evitare. Metodele descrise în ISO/TR 14121-2 diferă în principal prin modul în care integrează aceste componente. Metoda pe puncte descompune explicit P în factori și îi adună/înmulțește, reflectând cel mai fidel formula completă (cu prețul unui efort mai mare la evaluare). Matricea de risc, în schimb, comasează factorii F, P1, A într-un singur P generalizat, ceea ce simplifică evaluarea, dar poate ascunde care aspect influențează cel mai mult riscul. De exemplu, matricea poate da același rezultat „risc mediu” pentru două situații: (a) un eveniment foarte rar cu consecințe catastrofale și (b) un eveniment frecvent cu consecințe ușoare – deși natura acestor riscuri este diferită. De aceea, la utilizarea matricei se recomandă să se noteze separat ipotezele, de ce un anumit scenariu are o anumită categorie P și nu alta (de ex. „probabilitate scăzută din cauza expunerii sporadice” etc.). Graficul de risc, la rândul lui, omite explicit P1, dar impune o presupunere conservatoare privind frecvența defectărilor – ceea ce poate fi sigur, deși uneori poate supraestima riscul dacă, în realitate, mașina este foarte fiabilă.

Nivelul de detaliu vs. simplitatea. Din cele de mai sus rezultă dilema clasică: metodele mai complexe (pe puncte, hibride) oferă o perspectivă mai precisă, mai cantitativă asupra riscului, permit diferențierea nuanțelor, însă aplicarea lor cere mai multe date și este mai greu de comunicat. Metodele mai simple (matrice, grafic de risc) sunt ușor de folosit și de înțeles, dar cu prețul detaliului – pot conduce la anumite aproximări. ISO 12100 nu favorizează niciuna dintre aceste metode – le acceptă pe toate, cu condiția să servească unei evaluări riguroase. În practică se folosește adesea o combinație: de exemplu, riscul se evaluează inițial cu o matrice pentru a identifica zonele cu risc ridicat, iar apoi, pentru aceste pericole critice, se face o analiză mai detaliată (chiar și semi-cantitativă) pentru a proiecta măsuri de siguranță optime.

Criterii de acceptare a riscului. Atât ISO 12100, cât și ISO/TR 14121-2 subliniază că un pas esențial este evaluarea dacă riscul a fost redus la un nivel acceptabil (așa-numita evaluare a riscului – risk evaluation – care urmează după estimare). Interesant este că niciunul dintre aceste documente nu definește concret ce înseamnă un „nivel tolerabil” – acest lucru este lăsat la latitudinea organizațiilor, eventual a reglementărilor legale sau a standardelor specifice. ISO/TR 14121-2, în exemplele de matrice, presupune de regulă că cea mai joasă categorie de risc (de ex. „Negligible”/„risc neglijabil”) este acceptabilă fără acțiuni suplimentare. Cu alte cuvinte, combinația celor mai mici valori ale factorilor (de ex. o accidentare minoră, probabilitate practic zero) indică o situație în care nu este necesară o reducere suplimentară. Nivelurile mai ridicate (scăzut, mediu, ridicat) pot necesita, în mod corespunzător, un efort tot mai mare în măsuri de protecție.

În practică s-a observat o anumită lacună: ISO/TR 14121-2 nu oferă o metodă strictă pentru a calcula impactul măsurilor de protecție aplicate asupra reducerii riscului. Spus mai simplu – știm că apărătorile, întrerupătoarele de siguranță, cortinele etc. reduc riscul (pentru că scad probabilitatea sau consecințele), însă pe scara unei matrice sau a punctajului se evaluează adesea ca o nouă apreciere calitativă după implementarea protecțiilor, fără un coeficient formal de conversie. Asta poate genera întrebări: de exemplu, dacă înainte de montarea unei apărători probabilitatea evenimentului a fost evaluată ca C (posibil), atunci în ce categorie va coborî după instalarea apărătorii? Aici ajută standarde precum ISO 13849-1, unde riscului inițial i se asociază fiabilitatea cerută a măsurii (PLr), iar atingerea acelui PL demonstrează reducerea riscului la un nivel acceptabil. În abordarea ISO/TR 14121-2, acest lucru trebuie apreciat de un expert – de exemplu: „aplicarea apărătorii va probabil reduce frecvența expunerii de la frecvent la rar, deci coborâm din categoria E în C în matrice”. Este o abordare corectă, dar necesită experiență.

Rezumat. Analiza formulei riscului conform ISO 12100 arată cât de mulți factori compun riscul – nu doar gravitatea evidentă a consecințelor, ci și elemente mai puțin intuitive, precum frecvența contactului cu pericolul sau posibilitatea de a evita un accident. ISO/TR 14121-2 evidențiază, la rândul său, că există numeroase modalități de estimare și clasificare a riscului: de la metode punctuale precise până la matrici ușor de utilizat. Fiecare își are locul ei – adesea sunt folosite complementar. Esențial este să nu pierdem din vedere niciun aspect relevant: o metodă simplă nu te scutește de a gândi în detaliu (de exemplu, de ce evaluăm probabilitatea ca fiind scăzută), iar o metodă complexă trebuie să ducă la o decizie clară (dacă riscul este acceptabil sau ce mai trebuie îmbunătățit). În final, obiectivul este întotdeauna reducerea riscului la un nivel acceptabil – în conformitate cu așa-numitul principiu ALARP (as low as reasonably practicable, aducerea riscului la un nivel cât mai scăzut, în măsura în care este practic posibil) și cu cerințele directivelor, de exemplu ale Directivei Mașini 2006/42/EC. Atât timp cât în fabrici și pe șantiere au loc accidente (iar statisticile arată că numai în Polonia, în fiecare an, zeci de persoane își pierd viața în timpul operării mașinilor, iar mii suferă vătămări), evaluarea riguroasă a riscului și implementarea măsurilor de protecție adecvate vor rămâne o obligație fundamentală pentru producătorii și utilizatorii de mașini. Grație unor standarde precum ISO 12100 și recomandărilor din ISO 14121-2, avem astăzi la dispoziție instrumente verificate pentru a anticipa, evalua și reduce acest risc, înainte să se producă un eveniment nefericit.